Am găsit acum câteva luni, într-un sertar, o listă de cumpărături scrisă de mama prin 2004. Pâine, ulei, zahăr, câteva mărunțișuri, iar în colț, cu pix albastru, totalul. Suma pare ridicolă după standardele de azi, chiar și după ce faci conversia din lei vechi. Prima reacție a fost nostalgia, a doua a fost o întrebare mai serioasă. Unde s-a dus valoarea aceea și cine a luat-o?
Răspunsul scurt, cel pe care îl auzi la televizor, sună cam așa. S-au tipărit prea mulți bani. Răspunsul lung, cel pe care economiștii îl dezbat de aproape cinci secole, e mult mai interesant și, sincer, mai util dacă vrei să pricepi ce se întâmplă cu banii tăi. Legătura dintre cantitatea de bani dintr-o economie și nivelul prețurilor chiar există, doar că nu funcționează ca un întrerupător.
Ideea a pornit de la argintul care a inundat Spania
Prin anii 1550, călugării de la Universitatea din Salamanca au observat ceva ciudat. Spania devenise cea mai bogată țară din Europa, corăbiile aduceau argint din Peru și Mexic în cantități pe care continentul nu le mai văzuse, iar spaniolii de rând erau tot mai săraci. Prețurile la Sevilla urcaseră de câteva ori într-o singură generație.
Martín de Azpilcueta a scris atunci o frază care rezumă întreaga discuție de după. Banii valorează mai mult acolo unde sunt puțini decât acolo unde sunt mulți. Nu argintul se scumpise, ci se ieftinise, iar tot restul mărfurilor părea, prin comparație, mai scump. Jean Bodin a formulat aceeași idee câțiva ani mai târziu în Franța, într-un text scris ca reacție la panica generală privind scumpirile.
Ce înțeleseseră ei, fără grafice și fără statistici oficiale, e că banii sunt o marfă ca oricare alta. Când oferta unei mărfuri crește mai repede decât cererea pentru ea, prețul ei scade. Prețul banilor este puterea lor de cumpărare, iar când puterea de cumpărare scade, vezi asta sub forma unor cifre mai mari pe etichete.
Cum a explicat David Hume mecanismul, cu două secole înainte de graficele moderne
Hume a mers mai departe cu un experiment mintal care mi se pare și acum cea mai bună introducere în subiect. Imaginează-ți că peste noapte, prin minune, fiecare om dintr-o țară se trezește cu de cinci ori mai mulți bani în buzunar. Nu s-a construit nicio fabrică, nu s-a plantat nimic în plus, nu s-a inventat nimic.
A doua zi, toată lumea merge la piață cu poftă mare de cumpărare. Aceleași produse, aceiași producători, dar de cinci ori mai mulți bani care le urmăresc. După câteva luni de negocieri și tocmeli, prețurile se așază undeva la un nivel de aproximativ cinci ori mai mare. Toată lumea e nominal mai bogată și absolut nimeni nu trăiește mai bine.
Hume a intuit și partea care contează cel mai mult, aceea că procesul nu e instantaneu. Între momentul în care banii intră în economie și momentul în care prețurile se stabilizează trece o perioadă în care unii chiar câștigă. Aceea e perioada care creează iluzii, și tot ea creează probleme politice.
Efectul Cantillon, sau de ce contează enorm cine primește banii primul
Richard Cantillon, un bancher irlandez care a făcut avere la Paris în secolul al XVIII-lea, a observat că banii noi nu cad uniform peste populație, ca ploaia. Intră printr-un punct anume și se răspândesc de acolo, în valuri, iar cei care îi primesc primii cumpără la prețurile vechi.
În secolul lui, banii proaspeți veneau prin porturi și treceau prin mâinile negustorilor care făceau comerț cu coloniile. Astăzi intră prin sistemul bancar, prin piețele financiare și prin cheltuiala guvernamentală. Cine se află aproape de robinet cumpără active înainte ca ele să se scumpească. Cine e departe, adică salariatul obișnuit, primește banii la final, când prețurile s-au ajustat deja.
Asta explică ceva ce mulți oameni simt intuitiv, dar nu reușesc să pună în cuvinte. Faptul că o perioadă de bani ieftini se traduce mai întâi în apartamente scumpe și abia apoi în salarii mai mari nu e o coincidență nefericită. E structura mecanismului.
Ecuația MV egal PQ și ce ascunde ea
Irving Fisher, un economist american care a avut ghinionul să prezică o bursă solidă cu câteva zile înainte de crahul din 1929, a scris în 1911 formula pe care o găsești și azi în orice manual. Masa monetară înmulțită cu viteza de circulație a banilor este egală cu nivelul prețurilor înmulțit cu volumul tranzacțiilor.
Sună tehnic, ideea din spate e însă simplă. Suma totală cheltuită într-o economie într-un an trebuie să fie egală cu suma totală încasată. Cei doi termeni descriu același lucru privit din direcții opuse, cam ca intrarea și ieșirea aceleiași uși.
Ce înseamnă fiecare literă, pe limba tuturor
M ține locul cantității de bani, ceea ce pare clar până începi să sapi. Bancnotele din portofel, banii din contul curent, depozitele la termen și fondurile de piață monetară sunt lucruri destul de diferite între ele, iar statisticienii le grupează în agregate numite M1, M2 și M3, fiecare treaptă incluzând ceva mai puțin lichid decât precedenta.
V măsoară viteza, adică de câte ori își schimbă stăpânul o bancnotă într-un an. Dacă îmi plătești o factură, iar eu îmi iau benzină cu banii aceia, iar benzinăria plătește un furnizor, aceeași sumă a generat trei tranzacții. Cu cât banii circulă mai repede, cu atât o cantitate mică de monedă poate susține un volum mare de comerț.
Rămân P, nivelul general al prețurilor măsurat în practică prin indici statistici, și Q, cantitatea de bunuri și servicii produse efectiv, ceva foarte apropiat de PIB-ul real. Puse cap la cap, literele astea spun un lucru pe care îl prinzi din prima. Dacă banii cresc mai repede decât producția, iar viteza rămâne cam la fel, presiunea trebuie să iasă undeva, iar acel undeva este P.
Locul unde o identitate contabilă devine teorie discutabilă
Aici e partea pe care manualele o trec uneori prea repede. MV egal PQ e adevărat prin definiție, la fel cum e adevărat că lungimea înmulțită cu lățimea dă suprafața. Nu poți contesta o identitate contabilă, o poți doar folosi.
Teoria cantitativă a banilor apare abia când adaugi două presupuneri suplimentare, aceea că V este relativ stabilă în timp și aceea că Q e determinată de factori reali, cum ar fi tehnologia, forța de muncă și capitalul, nu de cantitatea de bani. Dacă ambele stau în picioare, o creștere de zece procente a lui M produce, în timp, o creștere de aproximativ zece procente a lui P.
Ambele presupuneri sunt însă discutabile, iar întreaga istorie a macroeconomiei moderne se poate citi ca o ceartă lungă în jurul lor. V nu e stabilă, mai ales în crize. Q reacționează uneori la bani, mai ales când economia funcționează sub capacitate. Ceea ce nu înseamnă că relația e falsă, ci că seamănă mai degrabă cu gravitația decât cu un ceas elvețian.
Milton Friedman și fraza care a schimbat băncile centrale
În 1963, Friedman a spus într-o conferință propoziția care avea să îi definească moștenirea. Inflația este întotdeauna și pretutindeni un fenomen monetar, în sensul că apare doar atunci când cantitatea de bani crește mai repede decât producția. Era o afirmație curajoasă într-o epocă în care mulți economiști explicau scumpirile prin lăcomia sindicatelor sau a marilor companii.
Împreună cu Anna Schwartz, Friedman a scris o istorie monetară a Statelor Unite pe aproape un secol de date, arătând că marile episoade de instabilitate a prețurilor coincideau cu mișcări bruște ale masei monetare. Marea Depresiune, în interpretarea lor, a fost adâncită de o contracție monetară pe care Rezerva Federală nu a oprit-o. Argumentul a fost destul de puternic încât Ben Bernanke, la a nouăzecea aniversare a lui Friedman, să recunoască public că banca centrală americană greșise atunci.
Experimentul monetarist din 1979 și cum a fost abandonat discret
Când Paul Volcker a preluat conducerea Rezervei Federale, inflația americană trecea de zece procente și părea imposibil de oprit. Volcker a aplicat rețeta monetaristă în forma ei cea mai pură, controlând direct cantitatea de rezerve din sistem și lăsând dobânzile să se ducă unde vor. S-au dus până spre douăzeci de procente, economia a intrat în recesiune, iar inflația a fost spartă în trei ani.
A funcționat, cu un cost social pe care puțini l-ar mai accepta azi. Și, ironic, chiar în timpul experimentului relația dintre agregatele monetare și prețuri a început să se destrame. Inovațiile financiare, cardurile, conturile noi de economii și dereglementarea au făcut ca însăși definiția banilor să devină alunecoasă.
Charles Goodhart a formulat atunci legea care îi poartă numele. Orice regularitate statistică observată tinde să dispară în momentul în care e folosită ca țintă de politică. Băncile centrale au renunțat treptat la țintirea agregatelor monetare și au trecut, în anii 1990, la țintirea directă a inflației. Banca Națională a României a adoptat acest regim în 2005, cu o țintă actuală de 2,5% și o marjă de un punct procentual.
Cum apar banii în economie, de fapt
Aici intuiția populară se lovește de realitate. Imaginea mentală a tiparniței care duduie e utilă pedagogic, dar în economiile moderne cea mai mare parte a banilor nu iese dintr-o presă de tipar. Iese dintr-un calculator, în clipa în care o bancă comercială aprobă un credit.
Creditul bancar, motorul discret al masei monetare
Banca Angliei a publicat în 2014 un articol care a stârnit discuții aprinse, fiindcă spunea negru pe alb ceva ce contrazicea manualele. Băncile nu împrumută depozitele existente. Când o bancă îți aprobă un credit ipotecar, ea creează un depozit nou în contul tău, printr-o simplă înregistrare contabilă. Banii aceia nu existau cu o secundă înainte.
Când rambursezi creditul, procesul merge invers și banii dispar. Masa monetară a unei țări e, în bună măsură, suma creditelor nerambursate încă. Asta schimbă felul în care trebuie citită întreaga discuție, pentru că banca centrală nu controlează direct cantitatea de bani. Ea influențează prețul creditului, prin dobândă, și speră ca băncile și clienții lor să reacționeze.
De ce rezervele uriașe ale băncilor nu s-au transformat în prețuri
După criza din 2008, băncile centrale din lumea dezvoltată au cumpărat obligațiuni pe sute de miliarde, într-un program numit relaxare cantitativă. Baza monetară a explodat, în unele cazuri de patru sau cinci ori. Zeci de comentatori au anunțat hiperinflația iminentă. Nu a venit.
Motivul e că banii aceia s-au oprit în rezervele băncilor comerciale, ținute la banca centrală, și nu au ajuns niciodată în conturile gospodăriilor. Creditarea era slabă, cererea era slabă, iar băncile aveau probleme cu propriile bilanțuri. Japonia trăia deja același paradox de aproape două decenii, cu o bancă centrală extrem de activă și o inflație care refuza să urce.
Lecția a fost umilitoare pentru versiunea simplistă a teoriei. Banii creați dar necheltuiți nu apasă pe prețuri. Contează unde ajung și dacă se mișcă.
Viteza de circulație, variabila care strică prognozele
V este eroul negativ al acestei povești, pentru că exact atunci când ai nevoie de ea să stea cuminte, ea se prăbușește. În perioade de incertitudine, oamenii și firmele țin banii pe loc. Depozitele cresc, cheltuiala nu.
În Statele Unite, viteza de circulație a lui M2 a scăzut aproape continuu din 1997 până în 2020, iar în timpul pandemiei a atins minime istorice. O creștere spectaculoasă a lui M a fost anulată parțial de o scădere spectaculoasă a lui V. Ecuația s-a echilibrat, doar că nu în felul în care se aștepta lumea.
Se spune prea rar apăsat că V se poate întoarce brusc. Când încrederea revine, oamenii încep să cheltuiască rezervele acumulate, iar banii care stăteau la naftalină încep să circule. Atunci presiunea asupra prețurilor apare fără ca banca centrală să mai fi tipărit ceva în plus.
Când legătura devine imposibil de negat
Nuanțele de mai sus se aplică economiilor stabile, cu inflație moderată. La extreme, teoria cantitativă devine brutal de exactă, iar dezbaterile academice se opresc.
Germania anilor 1920 și bancnotele cărate cu roaba
Republica de la Weimar avea reparații de război de plătit, o bază fiscală distrusă și o bancă centrală care finanța direct guvernul. În 1923, prețurile se dublau la intervale de câteva zile. Muncitorii erau plătiți de două ori pe zi ca să apuce să cumpere ceva înainte de următoarea rundă de scumpiri.
Detaliul care mi se pare cel mai grăitor nu e roaba plină de bancnote, ci faptul că oamenii ardeau bani în sobă pentru că ieșeau mai ieftini decât lemnele. Aici V nu a scăzut, a explodat. Nimeni nu voia să țină în mână o monedă care își pierdea valoarea cât te uitai la ea.
Zimbabwe, Venezuela și aritmetica disperării
Zimbabwe a ajuns în 2008 să emită bancnote de o sută de trilioane de dolari zimbabwieni, iar rata lunară a inflației a atins cifre pe care statisticienii le-au măsurat cu mare dificultate. Venezuela a repetat scenariul un deceniu mai târziu, cu prețuri care se dublau în câteva săptămâni.
Tiparul e mereu același. Un guvern cu deficite mari, fără acces la finanțare externă, obligă banca centrală să îi cumpere datoria. Economiștii numesc asta dominanță fiscală, iar în forma ei extremă produce exact ce descria Hume, doar că accelerat.
Ungaria anului 1946 deține încă recordul mondial. Prețurile se dublau la fiecare cincisprezece ore, iar guvernul a emis bancnote cu denumiri pentru care limbajul obișnuit nu mai avea cuvinte.
România anilor ’90, o experiență pe care mulți o mai țin minte
Nu trebuie să mergem la Harare ca să găsim exemple. În 1993, inflația din România a depășit 250% pe an. Salariile se renegociau constant, cine avea dolari sub saltea era considerat prevăzător, iar economiile în lei ale unei vieți întregi s-au topit în câțiva ani.
Denominarea din 2005, când zece mii de lei vechi au devenit un leu nou, a fost efectul contabil al acelei perioade. Am prins epoca aceea copil și îmi amintesc perfect senzația că prețurile de pe etichete erau scrise cu creionul, ca să poată fi șterse. Nu era o metaforă, chiar așa se făcea în unele magazine.
Pandemia, banii tipăriți și valul de scumpiri din 2021 și 2022
Cel mai recent test al teoriei s-a desfășurat sub ochii noștri. În 2020, masa monetară M2 din Statele Unite a crescut cu aproximativ un sfert într-un singur an, un ritm fără precedent în timp de pace. În zona euro creșterea a fost mai temperată, dar tot considerabilă. Diferența față de perioada de după 2008 a fost esențială, fiindcă de data asta banii au ajuns direct în conturile oamenilor, prin cecuri, ajutoare și scheme de susținere a salariilor.
Aproximativ optsprezece luni mai târziu, inflația a atins niveluri nemaivăzute de patru decenii. Economiștii care urmăriseră agregatele monetare, printre care cei de la Banca Reglementelor Internaționale, au avut un moment rar de satisfacție profesională. Corelația dintre creșterea banilor și inflația ulterioară a fost mult mai clară în această rundă decât în deceniul precedent.
Cât din inflație a venit din bani și cât din lanțuri de aprovizionare rupte
Ar fi însă necinstit să spunem că banii explică tot. Prețul gazului în Europa a urcat de câteva ori după invadarea Ucrainei. Containerele stăteau blocate în porturi, cipurile lipseau, iar transportul maritim s-a scumpit spectaculos. Toate astea apasă pe prețuri fără vreo legătură cu masa monetară.
Consensul de azi, dacă se poate numi așa, e că am avut de-a face cu o combinație. Cererea umflată de bani și de transferuri s-a lovit de o ofertă limitată de disfuncții logistice și energetice. Banii au fost combustibilul, șocurile de ofertă au fost scânteia.
Distincția contează practic, pentru că cele două cauze cer răspunsuri diferite. Un șoc de ofertă se stinge singur, dacă nu contaminează așteptările. O expansiune monetară persistentă nu se stinge singură niciodată.
Cum se măsoară efectiv creșterea prețurilor
Toată discuția de mai sus se sprijină pe presupunerea că știm ce e P. În practică, institutele de statistică construiesc un coș de consum, urmăresc lunar prețurile din el și calculează un indice. Ponderile se actualizează periodic, în funcție de cum se schimbă obiceiurile de consum ale populației.
Metoda are limitele ei evidente. Coșul mediu nu seamănă cu coșul niciunei familii reale, iar inflația resimțită de un pensionar care dă jumătate din venit pe medicamente și încălzire e cu totul alta decât cea a unui tânăr care plătește chirie. Pentru cine vrea să înțeleagă cum se construiesc aceste cifre și de ce diferă uneori de senzația din portofel, merită citită AfacereaZilei.ro despre indicele prețurilor de consum, unde mecanismul e explicat fără jargonul obișnuit.
O altă complicație e că indicele nu prinde bine mișcarea prețurilor activelor. Dacă banii noi se duc în imobiliare și în acțiuni, statistica oficială arată o inflație blândă, în timp ce accesul la o locuință devine tot mai greu. Mulți economiști consideră asta o slăbiciune serioasă a modului în care măsurăm efectele politicii monetare.
Așteptările, partea din poveste care se petrece în capul oamenilor
Edmund Phelps și Friedman au ajuns, independent, la aceeași concluzie la finalul anilor ’60. Contează nu doar inflația de azi, ci inflația pe care oamenii cred că o vor avea mâine. Dacă un patron se așteaptă la scumpiri de zece procente, va crește prețurile preventiv. Dacă un sindicat crede același lucru, va cere salarii pe măsură.
Așteptările transformă un puseu temporar într-o problemă cronică. De asta băncile centrale sunt obsedate de credibilitate și repetă până la plictiseală că vor readuce inflația la țintă. Comunicarea nu e decor, e instrument de lucru.
Tot aici stă explicația pentru care aceeași creștere a masei monetare poate avea efecte diferite în două țări. Într-o economie unde banca centrală e crezută pe cuvânt, oamenii tratează un episod inflaționist ca pe o anomalie trecătoare. Într-una unde încrederea a fost distrusă de decenii de promisiuni încălcate, reacția e imediată și se autoîntreține.
Ce înseamnă toate astea pentru cineva care nu face economie
Cea mai directă consecință ține de economiile personale. Banii ținuți în cont fără dobândă pierd valoare într-un ritm egal cu inflația, iar o dobândă de patru procente într-un an cu inflație de șase procente e o pierdere deghizată în câștig. Diferența asta se numește dobândă reală și e singura cifră care contează cu adevărat atunci când îți compari opțiunile.
Vine apoi partea despre care se vorbește mai puțin, aceea că inflația e o redistribuire tăcută. Cei cu datorii la dobândă fixă câștigă, fiindcă rambursează cu bani mai ieftini decât cei împrumutați. Cei cu economii în numerar și cu venituri care se ajustează greu, cum sunt pensiile, pierd. Nimeni nu votează pentru asta, se întâmplă oricum.
Dacă urmărești știrile economice, datele despre agregatele monetare merită atenția ta măcar la fel de mult ca dobânda de politică monetară. Cifrele despre M3 publicate lunar de banca centrală nu prind niciodată prima pagină, deși spun despre viitorul prețurilor mai mult decât multe editoriale.
Rămâne, la final, un avertisment de bun-simț. Nimeni nu poate calcula exact cât și când. Relația dintre bani și prețuri seamănă cu relația dintre fumat și boală, adică e reală, dovedită statistic, imposibil de negat pe termen lung, însă cu întârzieri lungi și variabile, cum spunea chiar Friedman. Cine îți promite o predicție precisă a inflației peste doi ani îți vinde ceva.
Întrebări frecvente despre masa monetară și prețuri
Dacă statul tipărește bani, prețurile cresc automat?
Nu automat și nu imediat. Efectul depinde de unde ajung banii, cât de repede circulă și dacă economia are capacitate de producție neutilizată. După 2008, băncile centrale au creat sume enorme fără efect vizibil asupra prețurilor de consum, pentru că banii au rămas blocați în sistemul bancar. În 2020, aceleași sume ajunse direct la populație au produs inflație în mai puțin de doi ani.
Ce înseamnă M1, M2 și M3?
Sunt agregate care măsoară cantitatea de bani în funcție de cât de ușor pot fi cheltuiți. M1 cuprinde numerarul în circulație și depozitele la vedere, adică banii pe care îi poți folosi imediat. M2 adaugă depozitele la termen mai scurte și cele cu preaviz, iar M3 include instrumente și mai puțin lichide, cum ar fi fondurile de piață monetară și titlurile pe termen scurt.
De ce nu poate banca centrală să oprească pur și simplu inflația?
Poate, dar prin instrumente care afectează întreaga economie. Creșterea dobânzii scumpește creditul, descurajează investițiile și consumul, încetinește creșterea și, în cazuri severe, produce șomaj. Volcker a demonstrat în 1980 că se poate, cu prețul a două recesiuni. Nicio bancă centrală nu apasă pe frână fără să calculeze costul social.
Inflația e mereu vina băncii centrale?
Nu întotdeauna. Un război care taie aprovizionarea cu energie sau o secetă care distruge recoltele ridică prețurile indiferent de politica monetară. Diferența e că un șoc de ofertă produce o creștere de nivel care se epuizează, în timp ce expansiunea monetară susținută produce inflație continuă. Rolul băncii centrale în primul caz e să împiedice contaminarea așteptărilor.
Ce este efectul Cantillon?
Este fenomenul prin care banii noi intră în economie printr-un punct anume și îi avantajează pe cei care îi primesc primii, fiindcă aceștia apucă să cumpere la prețurile vechi. Explică de ce o perioadă de bani ieftini se vede întâi în prețul apartamentelor și al acțiunilor și abia apoi în salarii.
De ce simt o inflație mai mare decât cea anunțată oficial?
Pentru că indicele oficial reflectă un coș mediu, iar consumul tău e diferit. Dacă cheltuiești mult pe alimente, energie și chirie, adică exact categoriile care s-au scumpit cel mai mult în ultimii ani, inflația ta personală e peste medie. Există și un fenomen psihologic documentat, acela că ținem minte mai bine prețurile produselor cumpărate frecvent și le ignorăm pe cele care au stagnat sau au scăzut.
Cum îmi protejez economiile într-o perioadă inflaționistă?
Regula minimală e să nu ții sume mari în conturi curente nepurtătoare de dobândă și să te uiți la dobânda reală, nu la cea afișată. Instrumentele care s-au comportat istoric mai bine în inflație sunt cele indexate la prețuri, activele reale și investițiile cu venituri care se ajustează. Nu e un sfat financiar personalizat, iar orice decizie de plasament depinde de orizontul de timp și de toleranța ta la risc.
Se poate întâmpla o hiperinflație în România?
Condițiile care produc hiperinflație sunt destul de specifice, adică deficite bugetare foarte mari finanțate direct de banca centrală, pierderea accesului la piețele externe de capital și prăbușirea completă a încrederii în monedă. România e membră a Uniunii Europene, are o bancă centrală independentă statutar și acces la finanțare internațională, ceea ce face un asemenea scenariu foarte puțin probabil. Asta nu exclude episoade de inflație ridicată, care s-au întâmplat și recent, dar acelea sunt o cu totul altă categorie de fenomen.
